Text de Monica Tudorache

Imagine: Valentin Boboc

Florența tocmai și-a dat licența în psihologie. Plănuiește să se specializeze într-un alt domeniu.

Lucrează acum într-o corporație. Chiar dacă lucrează de acasă, a găsit oameni care îi plac, care o fac să râdă. La birou merge doar când e ceva de semnat, adică foarte rar. Îi e mai ușor așa.

E din București, dar e puțin dezamăgită și de oraș, și de cum stau lucrurile acum în România. Iar dezamăgirea asta se revarsă cumva asupra tuturor, căci suntem cetățeni ai aceleiași țări. Chiar dacă în principiu e mișto să trăiască într-un oraș în care are opțiuni, e și stresant când, spre exemplu, își caută un loc de parcare. Ce e mai rău totuși, e actualul guvern.

Aproape că ar pleca într-un loc în care să fie mai bine. Călătorește mult și de fiecare dată când merge într-o vacanță cu soțul ei Ionuț, își spun că ar fi frumos să se mute acolo. Tocmai s-au întors din Madrid, unde au fost să o vadă pe Shakira la un concert. Chiar dacă i-a tentat și Madridul, intenția asta de a pleca nu e serioasă.

Motivul pentru care ar pleca e situația politică. „Îți vine să te iei cu mâinile de cap când vezi ce se întâmplă”. În același timp, e și motivul pentru care ar rămâne. Chiar dacă Florența și Ionuț sunt supărați pe cei care guvernează, până la urmă își zic: „De ce să plecăm noi? Să plece ei”.

Florența e un om activ, în ciuda frustrării pe care o simte. Se gândește să aprofundeze mai mult cariera de psihoterapeut pe viitor, să înceapă și niște workshop-uri.

Îi place și să înoate. A scris asta pe blogul ei, acum trei ani. Chiar dacă înainte îi era greu să le spună oamenilor că suferă de scleroză multiplă, și-a făcut curaj să scrie și despre asta. Denisa, care era implicată în APAN, i-a citit postările și a invitat-o să înoate la Swimathon, ca să strângă bani pentru alți oameni care au această afecțiune.

Florența era într-o vacanță când a primit propunerea să se implice. Iar de atunci, a intrat în Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative din România și a început să înoate la bazinul Dinamo, la fiecare sfârșit de iunie.

Swimathon-ul a crescut-o și a făcut-o să se accepte așa cum e. Să se deschidă. „A fost destul de răsunător ce s-a întâmplat atunci”. Era în scaun cu rotile când a mers prima dată la training-ul pentru înotătorii-fundraiseri. Se gândea la cum o să ajungă în ziua aia la eveniment și până la urmă, a reușit Ionuț să plece mai devreme de la muncă, să o ducă el.

În anul următor a înotat iar alături de Ionuț. Dacă în prima ediție au strâns fonduri fiecare pe cont propriu, la a doua ediție au devenit o echipă. „Cred că și asta îmi place, apartenența”. Se întâlnesc să discute strategii, au vândut borcane de gem, încearcă tot felul de lucruri.

Anul acesta Florența s-a identificat foarte mult cu proiectul MS Kids Retreat. Acesta presupune să ajute copiii să nu vadă diagnosticul de scleroză multiplă ca pe un sfârșit de lume. E esențial să ai pe cineva cu care să vorbești despre asta. Pentru ea a fost greu, chiar dacă avea 19 ani. Ar fi avut nevoie de acest gen de ajutor când a aflat.

S-a identificat și cu ce a spus Alina de la Fundația Comunitară București, că Swimathon-ul adună toate ONG-urile care repară lucrurile pe care statul nu le rezolvă. E bine că se întâmplă astfel de lucruri și trist în același timp că treaba asta nu e susținută de statul român. Dar îi place și că noi, unii pentru alții, ne mobilizăm. „Așa ți se demonstrează că nu ești chiar singur”.

Simte nevoia să se întoarcă mereu la Swimathon București,  pentru că e un eveniment care creează dependență. Toată lumea are același sentiment. N-au făcut cunoștință niciodată, dar oamenii se știu unii pe ceilalți, se salută pe holuri la bazin, își vorbesc.

Florența face lucruri pe care simte că trebuie să le facă. E implicată și se dedică proiectelor, sacrifică timp, resurse, energie, își calcă pe inimă să ceară bani și să insiste. Mai ales că ea e de obicei diplomată. Anul acesta însă, când a făcut fundraising, a simțit o schimbare în propria atitudine. „Am fost super din topor, pentru că știam că scopul e proiectul ăsta în care cred, că e important”.