Text de Monica Tudorache

Mădălina este fundraiser și consilier de filantropie, iar experiența în domeniu a învățat-o că oricine poate strânge bani pentru o cauză de care îi pasă. Știe asta pentru că-și petrece timpul vorbind cu alții despre cum să facă o diferență.

O zi din viața ei înseamnă multe întâlniri și discuții care „într-un orizont de timp scurt, par fără finalitate. Sunt foarte multe semințe sădite care își dau roadele mult după ce ai avut aceste discuții”. Uneori poate dura câteva luni, alteori chiar ani.

Tot dintr-o discuție a apărut și ideea de a face un Swimathon. Mădălina era în concediu de maternitate când au sunat-o colegii din Cluj. L-au făcut acolo, iar un an mai târziu au încercat și în București. Își amintește râzând cum a fost prima ediție, la bazinul „Lia Manoliu”. Au estimat că vor veni 200 de persoane și au pus pe cineva să cumpere 200 de perechi de cipici. Până la urmă, persoana responsabilă a cumpărat doar 200 de cipici, iar la eveniment au venit peste 400 de oameni. „Erau cozi foarte mari la intrare, sonorizarea nu mergea, era întuneric, gresia vineție. Dar super atmosferă. Fix atmosfera de acum din galerie era și atunci. A fost foarte mișto.”

A continuat să organizeze evenimentul și în următorul an. Apoi a rămas doar în tribune și a donat. Până când a sunat-o Silvia de la CeRe, pe care o cunoaște de foarte multă vreme. Când a întrebat-o anul acesta dacă vrea să înoate, prima reacție a Mădălinei a fost „Băi, nu. Nu mă dezbrac, sorry”.

A văzut apoi că cineva s-a retras dintr-o echipă; era nevoie de altcineva care să înlocuiască înotătorul lipsă. Chiar dacă nu voia să fie ea, să se expună la nivelul ăsta, a spus: „Știi ceva, uite. În lupta asta a mea personală cu propriile frici, hai că poate înot”.

A fost greu să se apuce de făcut fundraising așa, s-a temut că nu o să primească validare. Trecuse mult timp de când nu mai strânsese bani de la prieteni. Dar a avut succes cu o postare de pe Facebook. „Era foarte mult despre mine și asta cred că e o chestie pe care merită ca oamenii să o facă. Știi, când se expun, să aibă în minte că cei din listă, cei care donează, le donează lor de fapt. E important să ai poveste personală, oamenii reacționează la poveștile autentice ale altor oameni.”

În postarea de pe Facebook, Mădălina a cerut câte 20 de lei de la fiecare prieten. A vrut să fie donații mici, ca să aducă mai mulți oameni decât bani. I s-a părut mai important să construiasă o relație între cât mai mulți donatori noi și CeRe.

A anunțat în postare că dacă reușește să strângă 2.000 de lei, se aruncă în bazin la Swimathon. A strâns în jur de 5.000 de lei, până la urmă. Nu s-a folosit doar de Facebook. Acolo, era frustrant să vadă oameni care dau like la postare, dar nu donează.

Și apoi, e important să le mulțumești oamenilor care donează pentru tine. Sunt mulți care donează anonim și atunci e mai greu. Dar „contează enorm, pentru că sunt parte din tot gestul de donație”.

Dacă să strângă bani a fost natural pentru ea, să înoate a fost greu – „Nu înțeleg ce erau emoțiile alea, că nu era nici frică, dar ceva era”. E un efort fizic intens, o „vână de competiție pe care o simți în aer”. Chiar și așa, e frumos că se vede multă implicare la bazin, oameni de toate felurile. Cumva, e, la o scară mai mică, ce se întâmplă în țară. Implicarea care merge până dincolo de proteste. Scoate în față ideea de a nu renunța.

Nu își mai amintește în ce an, dar știe sigur că într-una dintre ediții, Alina Kasprovschi a făcut niște magneți pe care scria „Îmi permit să fiu filantrop”. Asta face Swimathon-ul, democratizează filantropia. A făcut o relație egală între cei care donează mult sau cei care donează puțin.

Și „ce e superb, e că la sfârșit ai cumva senimentul promisiunii îndeplinite și al unui efort pe care îl datorai celor care au crezut în tine. Asta e cea mai mișto parte, că am promis că înot, ca I’ve done my best, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare. E ca un cerc ce se închide după ce înoți și tu”.

Mădălinei i se pare că nu mai trebuie să punem viața pe hold și să construim prin sacrificii lumea în care să trăiască copiii noștri. Și ar vrea ca acum, cât suntem împreună în viața asta, să trăim cât mai bine.